Prima trupă de care-mi amintesc să-mi fi plăcut.Sigur,acum n-aş ştii unde să mă ascund dacă cineva şi-ar aminti de vremurile lasă-mă,papa,la mare asociate cu mine,dar atunci era altceva.Era grădiniţă,mai exact,ne scuzăm.Mai adăugăm balade lacrimogene de N&D şi 3sudest,ritmuri electrice (?) de Animal x presurate cu Britney Spears în perioada ei de glorie.

A urmat perioada mea de superficialitate maximă,când eram un top 30 cele mai noi piese ambulant,iar o melodie trecută de 2 luni de difuzare (cel mult!) devenea proscrisă şi exclusă definitiv din playlist-ul meu,fără şanse de revenire.Piesele erau de o comercialitate înfiorătoare.Eram o mică piţipoancă,norocul meu că termenul nu exista.

A urmat o perioadă nefastă,de care prefer să nu-mi amintesc-perioada Disney.(am avut nevoie de un moment de reculegere şi de mult curaj să scriu asta)Hello Demi Lovato,Jonas Brothers şi -God help me-Miley Cyrus.Eram printr-a 7a-8a,era pe val,mai era şi anturajul dar..da,tot vina mea se cheamă.Cred că toţi avem dreptul de a asculta ceva de care ne va fi ruşine peste câţiva ani,nu-i aşa?

Imediat după asta am început să fiu educată de prieteni mai mari,bombardată cu piese atât de diferite ca genuri,încât inconştient am început să-mi creez propriul gust,propriul stil în a aprecia muzica.

Nu mă ating de ce se dă la televizor,e departe de concepţia mea de muzică ascultată în privat,dar în acelaşi timp nu caut formaţii şi trupe cât mai necunoscute,doar pentru că “dă bine” printre hipsterii muzicali.Ascult ce-mi sună bine,depinzând de dispoziţia sau de preferinţele mele;mă lasă rece cei care încearcă să impresioneze prin cât de indie e muzica lor.

Şi cum nu poţi discuta despre muzică fără să o asculţi:

Şi acum..ce trecut ruşinos în materie de muzică aveţi?

În viziunea mea,o educaţie aleasă nu se referă strict la absovirea a ‘nşpe facultăţi şi la a ştii postulatul lui Euclid şi axioma paralelelor pe din-afară,ci mai mult de atât.

Să ştii cel puţin 2 limbi străine fluent,să ştii ceva despre istoria artei,să fii capabil de a face diferenţa dintre o pictură de Rembrandt şi una de un amator cu o dâră de talent.Când auzi de Picasso să nu faci glume de genul “Alo!Sunt eu,Picasso”

Să fii capabil să recunoşti o melodie de calitate,şi să nu te consideri superior că asculţi formaţii indie.Să călătoreşti şi să poţi aprecia arhitectura unei catedrale la adevărata ei valoare fără să te frământe existenţiala întrebare”pe unde au ăştia mall-ul?”.

Să nu vezi artă şi frumuseţe doar în pozele de pe weheartit.

Să ştii să vorbeşti cu un om,cu orice om;să te poţi coborî sau ridica la nivelul lui.

Chestii de sclifosiţi,de fiţe,snobism ar zice unii.Poate,dar doar pentru că noi le-am făcut aşa.Ne mulţumim la a învăţa pentru examene,după care uităm tot.Super.

Şi recunosc că acum îmi pare rău că nu am fost atentă la anumite ore,din care aş fi putut învăţa nişte lucruri pe care le-aş folosi poate în viitor,un viitor într-o societate pe care mi-o aleg eu.

Deocamdată,singurul lucru pe care l-am făcut în sensul ăsta sunt cărţile,pe care încerc să le selectez de cele superficiale,cu coperţi roz bombon,şi să studiez predominant clasici;e alegerea mea.

Nu-mi spune că nu-mi vor folosi la nimic lucrurile astea,că e doar un efort inutil,şi în România chestiile astea sunt inconsistente.Nu-mi pasă,dacă nu o fac pentru altceva,o fac pentru mine,şi mi-e de ajuns.E bine să învăţ devreme că pentru a străluci mai târziu,trebuie să muncesc acum,altfel nu voi deveni niciodată persoana care vreau să fiu,ci doar o aspirantă cu pretenţii de prinţesă.Şi nu vreau.

Cunosc mulți oameni minunați,cu multe calități și care ar putea deveni mari caractere,dacă doar ar începe să credă în ei înșine.Nu încurajez megalomania,de care e plin nu doar internetul,ci întreaga lume,ci mâna aceea de oameni inconștienți de capacitatea lor de a se realiza.

Și îi recunoști după privirea mirată când îi abordezi,ușor suspicioasă,refuzând să creadă că sunt destul de buni pentru a se autopromova.

Dragi oameni neîncrezători în forțele proprii,mereu va fi o persoană care să vă admire pentru ceea ce faceți,mereu munca voastră va fi apreciată,iar nimic nu e în zadar,timp irosit.Din contra,vei regreta la sfârșit că nu ți-ai îndeplinit visele din timiditate sau neîncredere.Indirect,din cauza celorlalți.

Ceilalți nu sunt mai buni decât tine,nu-ți sunt superiori,nu fac ceva ce tu nu ai putea.Nu crede în noroc,crede doar în efortul depus și ochii larg deschiși la oportunități.Destinul e o prostie.

Sper,doar sper,ca articolul ăsta să nu fie înțeles ca o încurajare a tupeismului,deja mult prea răspândit și de prost gust,ci a încrederii în sine a acelor puține persoane de valoare.

In order to be irreplaceable, one must always be different.  (Coco Chanel)

Miros de cozonac și vopsea de ouă-peste tot dacă îmi exercit și eu talentul;

Prăjituri de casă (la care contribui incredibil de puțin,secretul pentru care ies comestibile )

Cel puțin așa decurge la mine sărbătoarea de Paști,de când mă știu.Și nu mă plâng.

Hristos a înviat! (atei sau nu,creștini sau nu)

-Îţi voi răspunde,i-a spus acesta,de îndată ce vom fi singuri.

  Când au rămas singuri,învăţăcelul a pus încă o dată întrebarea.Învăţătorul i-a făcut semn să-l urmeze şi l-a dus într-o grădină,unde i-a arătat,fără să scoată o vorbă,un pâlc de bambuşi.

Învăţăcelul nu înţelegea nimic.La care învăţătorul i-a spus:

-Iată un bambus înalt,şi iată alături unul mic.

Şi acum,un mic experiment.

Dacă v-aş spune că povestioara asta e scrisă de mine,într-un moment de inspiraţie soră cu plictiseala,că mie mi se pare că ilustrează,aşa suspendată cum e,însăşi filozofia budismului,ce aţi crede? “Pff,ce prostie,ciocolăţica a luat-o razna;auzi,chestia aia chiar reprezintă ceva.Interesant cum un blogger o ia pe câmpii.Tuuu,e naşpa!”

Dar dacă v-aş fi spus adevărul,fără ironie,că rândurile de mai sus fac parte din pompos intitulata carte “Cercul mincinoşilor,poveşti filozofice din lumea întreagă“,se cam schimbă situaţia,nu-i aşa?Deja povestirea îţi dă de gândit în timpul liber,semnifică o esenţă greu de digerat,pe care doar minţile luminate o pot descâlci,ce mai-un adevărat nod gordian al filozofiei!Inteligent.

Şi chiar dacă mai nimeni nu înţelege ce vrea să spună cu amărâţii ăia de bambuşi,şi chiar dacă toată lumea se gândeşte la picăturile de vin care probabil le-a luat învăţătorul înainte de lecţie,dacă  povestea ne va fi spusă pe un ton serios,de către o persoană cu o influenţă considerabilă,vom da din cap a aprobare,cu o privire admirativă vis-a-vis de geniul din spatele poveştii.”Câtă dreptate,câtă perfecţiune în punerea în cuvinte a acestui fapt incontestabil,neîndoielnic,indiscutabil şi indubitabil”(-da,sunt intenţionat sinonime.)

Nu înţelegem?Nici nu trebuie,trăiască  privirea superioară de “Normal,ştiam”.

Împăratul e dezbrăcat!

Nu văd sensul,nu mă prind de vreo semnificaţie ascunsă dincolo de cuvinte.Desigur,mi-aş putea imagina un scenariu cât de cât credibil,dar totodată aş putea inventa ceva foaaarte departe de adevăr.Apreciez şi recunosc o parabola când văd una,dar unde tâlcul e vizibil pe undeva.Nu inexistent,nu imaginar.Ghicibil.

Şi nu numai în literatură,suntem aşa în multe domenii-muzică,pictură,modă,arhitectură,şamd.Aplaudăm în draci când apare ceva exclusivist,abstract.Nu ne place,nu înţelegem,dar aplaudăm.

 Mai preţuim şi noi ceva sincer?

]]> http://twistedchocolate.wordpress.com/2011/04/16/hainele-cele-noi-ale-imparatului/feed/ 5 twistedchocolate http://twistedchocolate.wordpress.com/2011/04/11/feteloram-o-idee/ http://twistedchocolate.wordpress.com/2011/04/11/feteloram-o-idee/#comments Mon, 11 Apr 2011 16:18:33 +0000 twistedchocolate http://twistedchocolate.wordpress.com/?p=1175 Continue reading →]]> Pentru orice fată care s-a trezit fluierată,claxonată,abordată cu tupeu şi enervată de nelipsiţii cocalari/perverşi/cocalari perverşi de pe stradă,eu zic să luăm atitudine.Evident,ignoranţa nu mai e de ajutor sau are o frecvenţă de reuşită minimă,aşa că ar trebui să reacţionăm.

Bate-i la propriul joc.Ideea mea e cam îndrăzneaţă,aiurea şi netestată,dar dacă ar merge?

Ce-ar fi ca atunci când te abordează un individ din specia mai sus menţionată,în loc să faci abstracţie de el,să-i răspunzi?Şi încă frumos-prea frumos-arătând un soi de disperare la care,cred ei,visează.Să le zâmbim galeş,să ne uităm în ochii lor în timp ce părem fermecate de replicile alea care ne fac greaţă în interior.

Sigur,un bărbat ar face faţă şi ar continua jocul,dar vorbim de băieţii de lângă bloc,ale căror lucruri preferate sunt meciurile şi seminţele.Majoritatea au câte-o Getuţa (vorba lui Cami) care i-ar ţine cu salate şi reproşuri o lună dacă Lili de la 2 i-ar vedea doar uitându-se la o fată.

Eu zic că am scăpa cu “d-şoară,sunt luat.Păcat de tine”,şi nu cred că se sichiseşte cineva de aroganţa lor.Poate greşesc,dar parcă merită încercat ceva,prea e enervant să ieşi pur şi simplu în oraş.

Se bagă cineva?

Şi totuşi,mi-am dat seama că libertatea e un cuvânt folosit prea uşor pentru cum mă simt eu,şi mi-am dat seama de asta în momentul în care am început să mă cenzurez în propriul jurnal.Da,jurnalul ăla ţinut sub cheie pentru care mai degrabă aş cânta Inna la absolvire în loc de Gaudeamus decât să-l citească cineva.Ăla.

Şi dintr-un motiv mai mult decât prostesc-pentru că ştiu că cineva mă va judeca peste ceva timp pentru gândurile mele superficiale,pentru un limbaj prostuţ sau orice altceva;acea persoană voi fi eu.

Şi dacă de propria persoană mă simt uneori înstrăinată (sunt adolescentă,limbajul siropos mi-e apropiat,înţelege-mă),dar de ceilalţi?

De exemplu,îmi trec prin cap zeci de idei pentru blog,dar trecute prin filtrul “ce vor crede ei?” rămân surprinzător de puţine. Şi nu doar blogger-ii sunt supuşi proceselor de genul ăsta,toţi.

Vreau să scriu în nenorocitul ăla de comentariu la română că îl urăsc pe Bacovia,că deprimarea lui ,personal,nu mi se pare artă,ci o simulare ridicol de evidentă.

Vreau să vorbesc cu o persoană pe care nu o cunosc doar pentru că mi se pare interesantă,şi nu să stârnesc gânduri că ar fi mai mult de atât.

Vreau să am dreptul,în calitate de optimistă 98% din timpul cu ceilalţi,să am un răgaz de linişte şi pesimism sănătos-nu mai mult de o oră,ca să-mi revin.

Vreau să pot să-i  demonstrez unei persoane de o autoritate mai înaltă că nu are dreptate,cu argumente valide,fără iminentă ranchiună.Caracterele puternice se găsesc greu.

Şi lucrurile astea nu par scandaloase scrise pe o pagină de blog,dar când le aplici lucrurile se complică.

Un cenzurat “jos cenzura”. Se poate?

Petrecând mult timp cu părinţii,când eram mică eram la curent cu întreaga politică românească,şi puţin din cea internaţională (cu excepţia faptului că afirmam cu tărie că Jac şi Rac sunt cei doi preşedinţi ai Franţei;Jacques Chirac,s-avem pardon).Astfel,spiritul meu s-a revoltat,rezultând poezii naţionale,în care oamenii de seamă ai politicii se regăseau.Fiind jigniţi.Na.

Ceauşescu,Băsescu,Iliescu,Becali şi mulţi alţii.Yep,they’re all there.

Pe lângă astea aveam şi un soi de poezii-povestioare,în care la sfârşit copilul (personajul principal era mereu un copil de vârsta mea,se-nţelege) se alegea cu capriciul meu de moment-ciocolată,plimbări cu bicicleta,role şi alte chestii minuscule.

Latura filozofică mi s-a dezvoltat pe urmă,tânjind la fericire eternă,castel din aceaşi componenţă cu cea a casei lui Hansel şi Gretel (mă rog,a vrăjitoarei,înţelegeţi voi),cuvântul “paradis” şi “dragoste” intrând în vocabular.Eram prin clasa întâi când sufletul meu urca pe culmile cunoaşterii fericirii,pe căi nebătătorite de nimeni.Poftim?!

Desigur că nu am nici cea mai vagă idee dacă erau bune de ceva,fiind prea timidă să le arăt cuiva,au rămas în diferite agenduţe aruncate printr-o cutie,laolaltă cu oracole şi caiete tip 1.Poate într-o zi îmi voi face curaj să le promovez aici

Cu toate astea,sunt convinsă că dacă mă ţinea de scris ajungeam un al doilea Eminescu.Omenirea nu ştie ce a pierdut.Păcat.