Tânără eram,muzică proastă ascultam

Muzica a fost probabil mereu un domeniu controversat.Nu,nu vă gândiţi departe la Mozart şi Vivaldi şi la revoluţia muzicală determinată de x.Apropiaţi-vă de umanitate,apropiaţă-vă de..Andre,de exemplu.

Prima trupă de care-mi amintesc să-mi fi plăcut.Sigur,acum n-aş ştii unde să mă ascund dacă cineva şi-ar aminti de vremurile lasă-mă,papa,la mare asociate cu mine,dar atunci era altceva.Era grădiniţă,mai exact,ne scuzăm.Mai adăugăm balade lacrimogene de N&D şi 3sudest,ritmuri electrice (?) de Animal x presurate cu Britney Spears în perioada ei de glorie.

A urmat perioada mea de superficialitate maximă,când eram un top 30 cele mai noi piese ambulant,iar o melodie trecută de 2 luni de difuzare (cel mult!) devenea proscrisă şi exclusă definitiv din playlist-ul meu,fără şanse de revenire.Piesele erau de o comercialitate înfiorătoare.Eram o mică piţipoancă,norocul meu că termenul nu exista.

It takes some work,some effort,some happiness

Privind în jur,am ajuns la o concluzie,şi anume că e foarte uşor să te remarci în ziua de azi.Dacă cei de acum 50-100 de ani puneau cultura pe un piedestal,noi am coborât-o la rangul de „asta m-ajută la conquiztador”,şi atât.

În viziunea mea,o educaţie aleasă nu se referă strict la absovirea a ‘nşpe facultăţi şi la a ştii postulatul lui Euclid şi axioma paralelelor pe din-afară,ci mai mult de atât.

Să ştii cel puţin 2 limbi străine fluent,să ştii ceva despre istoria artei,să fii capabil de a face diferenţa dintre o pictură de Rembrandt şi una de un amator cu o dâră de talent.Când auzi de Picasso să nu faci glume de genul „Alo!Sunt eu,Picasso”

Să fii capabil să recunoşti o melodie de calitate,şi să nu te consideri superior că asculţi formaţii indie.Să călătoreşti şi să poţi aprecia arhitectura unei catedrale la adevărata ei valoare fără să te frământe existenţiala întrebare”pe unde au ăştia mall-ul?”.

La mulţi ani,guys!

Meritaţi o zi a voastră,una recunoscută.Deci la mulţi ani!

Sanity does not turn to Vanity.Not always

E 1 mai,e cald și bine,o vreme imposibil de urât.Dar nu te vei putea bucura niciodată de asta dacă nu te repari pe dinăuntru.

Cunosc mulți oameni minunați,cu multe calități și care ar putea deveni mari caractere,dacă doar ar începe să credă în ei înșine.Nu încurajez megalomania,de care e plin nu doar internetul,ci întreaga lume,ci mâna aceea de oameni inconștienți de capacitatea lor de a se realiza.

Și îi recunoști după privirea mirată când îi abordezi,ușor suspicioasă,refuzând să creadă că sunt destul de buni pentru a se autopromova.

Dragi oameni neîncrezători în forțele proprii,mereu va fi o persoană care să vă admire pentru ceea ce faceți,mereu munca voastră va fi apreciată,iar nimic nu e în zadar,timp irosit.Din contra,vei regreta la sfârșit că nu ți-ai îndeplinit visele din timiditate sau neîncredere.Indirect,din cauza celorlalți.

Ceilalți nu sunt mai buni decât tine,nu-ți sunt superiori,nu fac ceva ce tu nu ai putea.Nu crede în noroc,crede doar în efortul depus și ochii larg deschiși la oportunități.Destinul e o prostie.

Sper,doar sper,ca articolul ăsta să nu fie înțeles ca o încurajare a tupeismului,deja mult prea răspândit și de prost gust,ci a încrederii în sine a acelor puține persoane de valoare.

In order to be irreplaceable, one must always be different.  (Coco Chanel)

Nu e Paște fără..

• Miros de cozonac și vopsea de ouă-peste tot dacă îmi exercit și eu talentul;
• Filme cu Iisus pe ProTv;
• Prăjituri de casă (la care contribui incredibil de puțin,secretul pentru care ies comestibile 😆 )
• Încercări de pască sfârșite printr-un drum la magazin;
• Articole în blogosferă despre ipocrizie și indigestie (în ordinea asta)
• Mesaje cu „Fie ca” la care nu răspund,dar mulțumesc frumos;
• Făcutul coșului cu familia,o adevărată operă de artă;
• Așteptarea Învierii cu filmele mai sus menționate;
• Impresionarea de către sadismul din film (auch!)
• Biserică,frig,prieteni,înconjurat..fun;
• Prezentarea prea măritului coș,stropirea de cuviință,acasă;
• Reuniune de familie,glume proaste/ciocnirea de ouă;

Cel puțin așa decurge la mine sărbătoarea de Paști,de când mă știu.Și nu mă plâng.

Hristos a înviat! (atei sau nu,creștini sau nu)

Twisted Chocolate are facebook

Pentru că e la modă şi deci ne trebuie.Şi atât.Click,like dacă nu-i prea mult.Adică aici.

Hainele cele noi ale împăratului

În Japonia,un învăţăcel îl întreabă pe învăţătorul său ce este budismul.

-Îţi voi răspunde,i-a spus acesta,de îndată ce vom fi singuri.

  Când au rămas singuri,învăţăcelul a pus încă o dată întrebarea.Învăţătorul i-a făcut semn să-l urmeze şi l-a dus într-o grădină,unde i-a arătat,fără să scoată o vorbă,un pâlc de bambuşi.

Învăţăcelul nu înţelegea nimic.La care învăţătorul i-a spus:

-Iată un bambus înalt,şi iată alături unul mic.

Şi acum,un mic experiment.

Dacă v-aş spune că povestioara asta e scrisă de mine,într-un moment de inspiraţie soră cu plictiseala,că mie mi se pare că ilustrează,aşa suspendată cum e,însăşi filozofia budismului,ce aţi crede? „Pff,ce prostie,ciocolăţica a luat-o razna;auzi,chestia aia chiar reprezintă ceva.Interesant cum un blogger o ia pe câmpii.Tuuu,e naşpa!”

Dar dacă v-aş fi spus adevărul,fără ironie,că rândurile de mai sus fac parte din pompos intitulata carte „Cercul mincinoşilor,poveşti filozofice din lumea întreagă„,se cam schimbă situaţia,nu-i aşa?Deja povestirea îţi dă de gândit în timpul liber,semnifică o esenţă greu de digerat,pe care doar minţile luminate o pot descâlci,ce mai-un adevărat nod gordian al filozofiei!Inteligent.

Şi chiar dacă mai nimeni nu înţelege ce vrea să spună cu amărâţii ăia de bambuşi,şi chiar dacă toată lumea se gândeşte la picăturile de vin care probabil le-a luat învăţătorul înainte de lecţie,dacă  povestea ne va fi spusă pe un ton serios,de către o persoană cu o influenţă considerabilă,vom da din cap a aprobare,cu o privire admirativă vis-a-vis de geniul din spatele poveştii.”Câtă dreptate,câtă perfecţiune în punerea în cuvinte a acestui fapt incontestabil,neîndoielnic,indiscutabil şi indubitabil”(-da,sunt intenţionat sinonime.)

Fetelor,am o idee

Pentru orice fată care s-a trezit fluierată,claxonată,abordată cu tupeu şi enervată de nelipsiţii cocalari/perverşi/cocalari perverşi de pe stradă,eu zic să luăm atitudine.Evident,ignoranţa nu mai e de ajutor sau are o frecvenţă de reuşită minimă,aşa că ar trebui să reacţionăm.

Bate-i la propriul joc.Ideea mea e cam îndrăzneaţă,aiurea şi netestată,dar dacă ar merge?

Ce-ar fi ca atunci când te abordează un individ din specia mai sus menţionată,în loc să faci abstracţie de el,să-i răspunzi?Şi încă frumos-prea frumos-arătând un soi de disperare la care,cred ei,visează.Să le zâmbim galeş,să ne uităm în ochii lor în timp ce părem fermecate de replicile alea care ne fac greaţă în interior.

Sigur,un bărbat ar face faţă şi ar continua jocul,dar vorbim de băieţii de lângă bloc,ale căror lucruri preferate sunt meciurile şi seminţele.Majoritatea au câte-o Getuţa (vorba lui Cami) care i-ar ţine cu salate şi reproşuri o lună dacă Lili de la 2 i-ar vedea doar uitându-se la o fată.

Eu zic că am scăpa cu „d-şoară,sunt luat.Păcat de tine”,şi nu cred că se sichiseşte cineva de aroganţa lor.Poate greşesc,dar parcă merită încercat ceva,prea e enervant să ieşi pur şi simplu în oraş.

Se bagă cineva? 😆

Cenzura cu care ne-am obişnuit

Ne credem liberi,liberi să spunem ce vrem,să gândim cum vrem,să acţionăm după orice capriciu;în măsura legii.Avem o cărticică numită constituţie care menţionează chestii de genul.Aşa am auzit.

Şi totuşi,mi-am dat seama că libertatea e un cuvânt folosit prea uşor pentru cum mă simt eu,şi mi-am dat seama de asta în momentul în care am început să mă cenzurez în propriul jurnal.Da,jurnalul ăla ţinut sub cheie pentru care mai degrabă aş cânta Inna la absolvire în loc de Gaudeamus decât să-l citească cineva.Ăla.

Şi dintr-un motiv mai mult decât prostesc-pentru că ştiu că cineva mă va judeca peste ceva timp pentru gândurile mele superficiale,pentru un limbaj prostuţ sau orice altceva;acea persoană voi fi eu.

Şi dacă de propria persoană mă simt uneori înstrăinată (sunt adolescentă,limbajul siropos mi-e apropiat,înţelege-mă),dar de ceilalţi?

De exemplu,îmi trec prin cap zeci de idei pentru blog,dar trecute prin filtrul „ce vor crede ei?” rămân surprinzător de puţine. Şi nu doar blogger-ii sunt supuşi proceselor de genul ăsta,toţi.

Vreau să scriu în nenorocitul ăla de comentariu la română că îl urăsc pe Bacovia,că deprimarea lui ,personal,nu mi se pare artă,ci o simulare ridicol de evidentă.

Procesele mele de creaţie

A poeziei.

Petrecând mult timp cu părinţii,când eram mică eram la curent cu întreaga politică românească,şi puţin din cea internaţională (cu excepţia faptului că afirmam cu tărie că Jac şi Rac sunt cei doi preşedinţi ai Franţei;Jacques Chirac,s-avem pardon).Astfel,spiritul meu s-a revoltat,rezultând poezii naţionale,în care oamenii de seamă ai politicii se regăseau.Fiind jigniţi.Na.

Ceauşescu,Băsescu,Iliescu,Becali şi mulţi alţii.Yep,they’re all there.

Pe lângă astea aveam şi un soi de poezii-povestioare,în care la sfârşit copilul (personajul principal era mereu un copil de vârsta mea,se-nţelege) se alegea cu capriciul meu de moment-ciocolată,plimbări cu bicicleta,role şi alte chestii minuscule.

Latura filozofică mi s-a dezvoltat pe urmă,tânjind la fericire eternă,castel din aceaşi componenţă cu cea a casei lui Hansel şi Gretel (mă rog,a vrăjitoarei,înţelegeţi voi),cuvântul „paradis” şi „dragoste” intrând în vocabular.Eram prin clasa întâi când sufletul meu urca pe culmile cunoaşterii fericirii,pe căi nebătătorite de nimeni.Poftim?!

Desigur că nu am nici cea mai vagă idee dacă erau bune de ceva,fiind prea timidă să le arăt cuiva,au rămas în diferite agenduţe aruncate printr-o cutie,laolaltă cu oracole şi caiete tip 1.Poate într-o zi îmi voi face curaj să le promovez aici 😆

Cu toate astea,sunt convinsă că dacă mă ţinea de scris ajungeam un al doilea Eminescu.Omenirea nu ştie ce a pierdut.Păcat.